proza 1

            


                                                            ,, Vaia con Dios ,,

                              Astept cu multa rabdare si cumpatare ca rodul gandurilor mele sa ajunga fruct pe masa SUFLETULUI.
                              Dumnezeu ne-a cusut cu fir de iubire unul de altul si ne-a dat drumul in lume sa facem ce stim mai bine.
In nevazutul  nostru nu suntem singuri niciodata si avem langa noi ingeri pazitori, suflete albe.
                              N-am crezut niciodata ca acesta-i adevar, pana acum ceva timp cand, pamantul mi-a fugit de sub picioare si recunoscatoare ca mai am ceva, mi-am ridicat privirea catre cer.
Din inaltul lui vezi si simti viata mai aproape de fiecare iar cel care leaga cerul de pamant, Dumnezeul Suprem, m-a recunoscut. Pana acum, nu mai intrasem niciodata intr-o casa a Lui. Am trait ani buni intr-o ,,pestera,, necunostere si ignoranta, in care traim majoritatea dintre noi, fara sa ne pese.
Cand viata incepe sa-ti ia, zi dupa zi, nu frumusetea, nu idealurile, nu casa, ci insasi suflarea, vrea sa te faca una cu pamantul, te intorci in suflet si te agati de cer! Te intorci spre credinta.
                          Cum nu putea s-o faca nimeni altcineva, Dumnezeu m-a harazit pe mine cu putere si curaj, ca doar tot EL, atatia ani, imi daduse dragostea LUI s-o dau mai departe. Se pare ca eu stiam cel mai bine cum trebuie sa fac. Iubirea este suprema: nu cere, nu i se da din mila, dar nici nu e de sacrificiu!
 Iubirea aceasta e a sufletelor-pereche, care nu au o casa, nu au venit pe lume in acelasi timp, nu si-au legat destinul prin nimic, copii, acte, dar e deasupra tuturor. E ingerul alb la care visam toti, nu sa ne scoale din moarte, ci, uneori, doar sa ne ridice din pat.
                         Crezi odata cu mine, suflet-pereche, oriunde ai fi, ca ai invins, altfel nu ne mai intalneam!