Proza

                                                     Copii   nimanui


             Ce liniste primitoare este in seara aceasta!
Parc-as fi imbracat un cojoc, asa imi este de cald! Mi-e atat de bine...In casa, ordinea fireasca a lucrurilor ma pune pe ganduri, iar in bucatarie imi gadila nasul tot felul de mirosuri. Cel mai inaltator este cel de paine calda. Dar paine se gaseste pe toate drumurile!
             Kiki, papagalul, a descoperit mersul pe jos si ca o rata, leganandu-se, traverseaza camera, fara grija ca va fi calcat. Eu mi-am terminat temele. Aceasta a fost numai grija mea. Dincolo de mine, de fereastra, e noapte! E frig si copacii se cearta cu vantul.Ii vad cum isi misca crengile singure, protestand.Oare ce si-or spune? Nu-i de bine, caci atunci cand ploaia se amesteca, spiritele se incing. Ea mereu sterge cate ceva! Picaturi mici cad peste oras si mai spala necunoscutul, ca gandurile mele intrate la apa! Bat un ritm dintr-o melodie ce asteapta s-o  cant. Dintr-un colt, un caine tasneste spre mijlocul strazii. Cine-l asteapta in partea aceasta de strada?
            Mama ma striga la masa. Ce bine ca e! Ea si cei patru pereti! Dar cine nu-i are? Cum sa mai primeasca ziua de maine cand, daca deschizi, ca acum, fereastra, te izbeste intunericul? Ma inchin in fata celor singuri si tristi. La fiecare colt o statuie ar trebui sa fie numai a lor, dupa cate indura. Doamne, fa-le viata mai buna! Primeste-i cumva, in casa ta mare!